ADRIAN Băjenaru
Sunt Adrian, fondator al Somatic Shaking™ Method și ajut oamenii să se elibereze de umbrele trecutului lor prin Scuturare, Pandiculație & Tremor Neurogenic.
M-am apropiat de ei și mi-am plecat capul, cu un respect împletit din umilință și teamă sacră. Erau înalți și impunători, stând în picioare precum doi stâlpi de temelie ai unei lumi uitate, iar ochii lor ardeau cu o lumină ce părea desprinsă din nemurire. Nu mă priveau ca pe un om, ci ca pe cineva așteptat de foarte mult timp.
Mi-au înmânat o sabie neobișnuită. Nu era mare, însă avea o ascuțime aproape neliniștitoare, cu două tăișuri perfecte, de parcă însăși cunoașterea putea răni sau salva, în funcție de mâna care o poartă. Lama se unduia într-un ‘S’ continuu, desenând opt curbe line, asemenea unui simbol viu al infinitului. Dar mânerul era cel care atrăgea și respingea deopotrivă privirea. Era făcut din șira spinării unei cobre, iar în el pulsa ceva straniu, ca o memorie veche, reptiliană, primordială. În clipa în care am atins sabia, cei doi gardieni, fiecare având peste trei metri înălțime, s-au aplecat în fața mea cu o reverență solemnă, ca și cum nu mi-ar fi oferit doar o armă, ci povara unei continuități. Ca și cum o responsabilitate străveche își schimba purtătorul. Din acel moment, tu erai cel care trebuia să continue. Ștafeta fusese predată.
Am deschis ochii atunci și, pentru o clipă, am avut senzația tulburătoare că semănau cu ai lor. Sau poate că ochii mei împrumutaseră ceva din focul lor mut. Am simțit cum, din osul sacru, se deschide un izvor ascuns, plin de apa vieții. Din el izbucnea o cascadă care sfida gravitația: urca în loc să coboare, ca și cum cerul ar fi băut din pământ.
Memorii ale primei treziri kundalini
Povestea mea nu începe cu acel clișeu modern al omului epuizat de viața corporatistă, care într-o zi abandonează totul pentru a se regăsi spiritual. Nu am avut niciodată o astfel de ruptură, pentru că, într-un sens profund, eu nu am fost niciodată altfel decât sunt acum.
Nu am trăit ani întregi într-un birou înainte să descopăr că sufletul meu tânjește după sens. Nu am avut o viață „normală” din care să evadez spectaculos. De aceea, paradoxal, eu admir oamenii care au avut succes in business sau in corporatii si le admir responsabilitatea si abilitatea de a munci in conditii de stres intensiv. Niciodata nu am perceput spiritualitatea separata sau superioara dimensiunii materiale, ci ca o componenta complementara si sincergica.
Au existat doar câteva joburi pasagere, de câteva luni, în jurul vârstei de douăzeci de ani, experiențe care mai degrabă mi-au confirmat cât de străin mă simțeam de acel ritm al lumii decât să mă definească în vreun fel. Încă din copilărie am purtat în mine aceeași căutare, aceeași sensibilitate și aceeași fascinație pentru ceea ce se află dincolo de suprafața lucrurilor. Nu a existat un moment în care „am devenit spiritual”. Mai degrabă, întreaga mea viață a fost o încercare de a înțelege ce făceam deja instinctiv, ce simțeam deja în corp și în conștiință înainte să am cuvinte pentru asta. Poate tocmai de aceea drumul meu nu a fost unul de conversie, ci unul de rafinare. Nu am fugit dintr-o identitate către alta, ci am încercat să dau formă și direcție unei naturi care exista acolo dintotdeauna, uneori ca dar, alteori ca povară.
Am avut o copilărie care mirosea a ploaie proaspătă de dimineață și a iarbă zdrobită sub pași goi. Pe prispa bunicilor mei, într-un sătuc desprins parcă din poveștile pe care cei mai mulți oameni le citesc fără să creadă că au existat vreodată. Bunicul era fermier, iar mama și tata, ca mulți părinți ai perioadei post-decembriste, mă lăsau la ei în fiecare vară.
Am călărit cai fără șa, am mâncat fructe nespălate direct din grădină și mă împărtășeam în fiecare duminică la biserică. Bunica mea avea obiceiul să dea în bobi, o formă veche de divinație geomantică, încă vie prin satele uitate de timp, iar când îi priveam mâinile mișcându-se peste boabe, aveam mereu impresia că ascultă ceva ce ceilalți nu puteau auzi.
Cred că cele mai adânci umbre ale mele le-am întâlnit înainte de vârsta de douăzeci și trei de ani. Încă de timpuriu am purtat în mine o tendință puternică de evadare, o fugă tăcută către minte, către lumi interioare în care realitatea devenea mai suportabilă, mai fluidă, mai puțin străină. Eram un copil înzestrat cu sensibilitate intelectuală și artistică, dar care se adapta greu rigorilor sociale și densității lumii obișnuite. Aveam mereu senzația că ceva din mine privea existența dintr-un unghi diferit, aproape exilat.
Am început să meditez alături de un grup gnostic care m-a inițiat în esoterism egiptean și sud-american, în Laya Yoga, în practici neconvenționale de trezire a energiei Kundalini, în yoga tibetană și în yoga visului. Pentru mine nu erau simple doctrine sau exerciții spirituale, ci porți către înțelegerea unei realități ascunse sub suprafața lucrurilor. Simțeam că omul nu este doar carne și biografie, ci un câmp vast de forțe, simboluri și memorie. După aproximativ un an de studiu alături de ei, am continuat singur. A urmat o perioadă intensă de practică individuală în Kundalini Yoga, o coborâre și o ascensiune simultană prin propriul sistem nervos, prin propriile frici, obsesii și revelații.
Mai târziu, după ce am renunțat la ideea de a-mi finaliza studiile în farmacie, am ales un drum care se apropia mai mult de întrebările mele reale despre ființa umană. Am început studiile la Facultatea de Psihologie și Științele Educației din București, unde mi-am finalizat licența. În paralel, continuam să studiez yoga și taoismul cu aceeași intensitate aproape obsesivă cu care alții caută sensul în religie sau în știință. Am obținut și o certificare în masaj terapeutic, din dorința de a înțelege mai profund relația dintre corp, traumă, energie și conștiință. Cu cât exploram mai mult, cu atât îmi devenea mai clar că trupul păstrează povești pe care mintea nici măcar nu le poate formula.
Am devenit profesor certificat Yoga Alliance 200H sub tutela tradiției Purna Yoga și Tao. Mai târziu am aprofundat Wuji Gong și alchimia internă alături de Andrew Fretwell, în cadrul școlii de alchimie internă create de el și inspirate din învățăturile lui Michael Winn. Acolo am început să înțeleg corpul nu doar ca anatomie, ci ca laborator viu de transformare interioară, un spațiu în care energia, emoția și spiritul se modelează reciproc asemenea metalelor într-un foc nevăzut.
Pentru mine, marea muncă nu a fost să îmi deschid al treilea ochi și nici să îmi trezesc energia Kundalini. Prima trezire a venit la paisprezece ani și a fost o experiență năucitoare pentru nivelul meu de pregătire de atunci, ca și cum cineva ar fi deschis brusc porțile unei lumi pe care mintea unui adolescent nu avea încă structura necesară să o înțeleagă. A fost extaz, dar și haos. Lumină, dar și o ardere interioară pe care nu știam cum să o conțin. Mai târziu am înțeles ceva esențial. Nu este atât de greu să atingi stări înalte de conștiință. Uneori omul poate deschide porți spirituale înainte să își poată locui cu adevărat propria viață.
Adevărata mea provocare nu a fost să urc spre cer, ci să cobor în corp. Să aduc în trup cine sunt cu adevărat. Să pot rămâne aici, complet întrupat, fără fugă, fără mască, fără refugiu în abstracțiuni spirituale sau în labirinturile minții. Aceasta este, de fapt, munca vieții mele. Marea alchimie. Nu evadarea din uman, ci asumarea lui totală. Iar aceasta este cununa pe care ți-o las și ție: să înveți să îți trăiești viața cu adevărat în corp. Să fii aici, acum, într-o stare de prezență radicală, în care nu doar spiritul tău este treaz, ci și carnea, respirația, privirea, vocea și fiecare pas pe care îl faci pe acest pământ.
Nu cred în cuvinte mari și nici în vorbele pompoase care încearcă să imite profunzimea. Nu cred în iubirea necondiționată rostită înainte să fie trăită și arătată prin fapte. Nu cred în teorii recitate mecanic, în măști spirituale sau în oameni care se proclamă guru înainte să fi învățat să fie simpli și reali. Cred în natură. Cred în ceea ce poate fi simțit, atins, trăit direct. Iar asta include și energia, atunci când ea devine experiență vie, nu doar concept. Pentru mine, adevărul suprem rămâne experiența. Tot ceea ce transformă cu adevărat omul trebuie să treacă prin corp, prin sistemul nervos, prin respirație, prin viața concretă de zi cu zi.
Spiritualitatea, în forma ei autentică, nu înseamnă cât de frumos vorbești despre lumină, ci felul în care locuiești în propriul corp. Cât de prezent ești în celulele tale. Cât de sincer și de viu îți exprimi unicitatea, fără să copiezi limbajul, gesturile sau credințele altora. Trăim într-o lume care se impresionează ușor de aparențe, simboluri și discursuri elevate. Dar eu caut ceea ce este practic, direct și demonstrabil înainte să vorbesc despre ceva. Prefer un adevăr simplu, care poate fi trăit, decât o mie de idei spectaculoase pe care nimeni nu le întruchipează cu adevărat.
Pe parcursul a aproape două decenii petrecute în lumea terapiei holistice, a somaticii și a explorării interioare, am ajuns inevitabil la esență. La ceea ce este simplu, primordial și profund uman: shaking, tremor și pandiculație, trinitatea de aur cu care lucrez astăzi. De ce tocmai acestea? Pentru că am descoperit că în aceste mișcări involuntare și totodată perfect naturale ale corpului fizic și energetic se află rădăcinile tăcute ale multor căi spirituale autentice. Înainte de doctrine, înainte de ritualuri și sisteme complexe, a existat corpul. Corpul care tremură, se întinde, descarcă tensiunea și caută instinctiv să revină la echilibru.
Am început să înțeleg că multe stări pe care tradițiile le-au descris drept mistice sau energetice apar firesc atunci când organismul își recapătă fluiditatea, iar sistemul nervos încetează să mai trăiască în apărare continuă. În acea inteligență involuntară a corpului există o memorie ancestrală pe care omul modern aproape a uitat-o.
Am studiat în Rishikesh, India, Kriya Yoga și Tantra Mahavidya, practica celor zece puteri cosmice ale conștiinței — alături de maestrul indian Swami Nityananda Giri, purtător al unui lineaj spiritual neîntrerupt care coboară de la Sri Yukteswar Giri și, mai departe, către figura aproape mitică a lui Mahavatar Babaji.
Pentru mine, India nu a fost doar un loc geografic, ci un spațiu viu în care timpul părea să curgă altfel. O lume în care practica spirituală nu era separată de viața de zi cu zi, ci respira prin fiecare gest, sunet și ritual. Am petrecut o lună într-un ashram, unde, pe lângă practica intensă, am absolvit și un curs de bază în astrologie vedică, descoperind felul în care tradițiile orientale privesc omul ca pe o expresie a unui dans cosmic mai vast.
Mai târziu, la Menri Monastery, am fost inițiat în Phowa, metoda tantrică tibetană de transfer al conștiinței. În tradiția Atiyoga, aceasta este considerată una dintre cele mai profunde și puternice forme de practică spirituală, o cale prin care conștiința poate transcende identificarea cu ciclurile nesfârșite ale Samsarei.
Însă dincolo de simbolismul și forța acestor inițieri, ceea ce a rămas cu adevărat în mine a fost confruntarea directă cu fragilitatea și misterul existenței. Am înțeles că toate aceste căi, indiferent cât de diferite par la suprafață, încearcă să răspundă aceleiași întrebări vechi: cum poate omul să devină pe deplin viu înainte să învețe să moară.
În paralel, am scris o serie de lucrări dedicate medicinei energetice, magiei și tarotului, o parte importantă a vieții mele pe care o onorez fără rușine, pentru că ea a reprezentat una dintre formele prin care am căutat să înțeleg relația dintre simbol, conștiință și transformare interioară. Printre aceste lucrări se numără: Înapoi în prezent, Magia cu sigilii, Taro-Magia, Tarotul și magia planetelor, Respirația primordială și Magia cu moldavit.
Lucrarea în limba engleză Shake your body, free your mind, ilustrează principiile extraordinare ale shakingului dinamic, prima componentă a căii Somatic Shaking. Privesc toate aceste etape ca pe niște cercuri concentrice ale aceleiași căutări. Iar dacă există un fir roșu care le unește pe toate, acela este dorința de a aduce spiritul înapoi în experiență directă, în corp, în viața trăită aici și acum.
